Nu detin nici unul din personajele din Vampire Knight

Academia Vampirilor

 

Un Ferrari rosu, ultimul model mergea cu viteza pe drumul inconjurat de copaci batrani, maiestuosi. Cel care conducea aceasta masina superba era un vampire in varsta de douazeci si trei de ani cu ochii caprui, blanzi si parul saten deschis aproape blond. Nu era cine stie ce frumusete, nu asa cum isi inchipuiau oameni ca arata vampire. Nasul era prea mare pentru fata lui ovala, era tras la fata, iar buzele oricat de atragatoare ar fi fost pe chipul altcuiva, pe al lui nu isi gaseau locul, insa in ciuda tuturor acestor lucruri avea o atractie pe care nimeni nu o putea explica. Ajungea sa vorbesti de cateva ori cu el ca erai prins in vraja lui. Numele sau era Chase si desi nu detine trasaturi frumoase, corpul lui era bine alcatuit si atragator.

In dreapta lui, uitandu-se visatoare pe geam statea sora lui vitrega, Yuuki. Era o papusa de fata. Avea parul lung pana la fund de culoarea pamantului, ochii mari, rotunzi de culoarea caramelei cu genele lungi si dese. Nasul ii era mic tocmai potrivit pentru chipul ei oval, iar buzele ce intotdeauna ii statea putin intredeschise ii aduceau un farmec aparte. Nu semana deloc cu fratele ei vitreg, dar asta nu facea decat sa aduca bucurie in inima lui Chase.

Acesta o iubea foarte mult, mai mult decat o simpla dragoste intre frati si nu ar fi acceptat pentru nimic in lume sa o lase sa se duca la Academia Vampirilor, daca nu ar fi fost convins ca aceasta era cea mai buna cale de a o face sa I se alature. Singurul defect pe care il avea in ochii lui Chase era ca inca era muritoare. Nu vrusese cu nici un chip sa fie transformata in vampir si se incapatana sa ramana asa. Nu stia cum sa o faca sa isi schimbe parerea, sa accepte darul pe care i-l ofereau. Asa ca parintii lui au decis sa vorbeasca cu directoarea academiei pentru a o primi pe Yuuki printre elevii de la liceul ei si astfel sa ii arate cat de usoara ar fi viata daca ar accepta sa fie vampir.

Dupa trei ore de mers ajunsesera intr-un final la destinatie. Chase astepta ca Yuuki sa coboare din masina si inainte sa plece ii spuse “La revedere”. O lasa singura in fata caldirii impunatoare fara sa o pupe sau sa ii spuna altceva in afara acelor doua cuvinte lucru ce o intrista teribil, insa refuza sa se mai gandeasca la aceste aspect.

Yuuki se trezi singura in fata usilor massive, uriase din stejar. Nu vroia sa invete intr-un liceu plin de vampire. In afara de fratele ei vitreg si de parintii ei adoptivi nici un alt vampire nu o facuse sa se simta bine, ocrotita, in siguranta. Toti o faceau sa se simta ca o prada, o gustare inainte de masa. Ofta si deschise usa mica din-nauntrul celei uriase si intra in cladire reticenta. Holul era gol, ingrozitor de pustic, lucru ce o ingrozea peste masura. Nu putea sa nu se intrebe ce se intamplase de nu era chiar nimeni si nu se auze nici cel mai mic zgomot din salile de clasa. Nu putea sa creada ca nimeni nu stia ca a venit, insa acela era adevarul. Nimeni nu venise sa o intampine si sa ii arate imprejurimile, deci nimeni nu stia ca venise. La un moment dat auzi pe cineva vorbind si se indrepta in directia din care se auzea vocea. Ajunse intr-o sala enorma plina de studentii academiei, iar pe scena profesorii stateau pe scaune in spatele directoarei care vorbea la microfon. Intra in acea sala si se aseza pe cel mai apropiat scaun care era si cel mai departat de vampire. Nu dura mult acel discurs al directoarei, apoi cand termina vampirii se ridicasera si parasira sala fara sa o bage in seama. Cel putin aproape toti o ignorara, toti in afara de unul care trecu neluandu-si ochii de pe ea, ceea ce ii dadu frisoane. Era inalt cu parul negru ca abanosul si ochii reci, caprui spre negru lipsiti de orice expresie. Era frumos si atragator si era sigura ca acesta trebuia sa fie printer primii elevi ai acelei academii, insa ii inspira neincredere si era sigura ca el isi daduse seama ca nu era vampir.

Capitolul I
Inceputuri

“Cand singuratatea te cuprinde, nebunia pune stapanire pe tine pentru cateva momente si te trezesti intr-un clan, in care nu vroiai sa intri de la inceput”

Imi jurasem ca nu o sa mai intru niciodata intr-un clan, nu dupa cate suferisem inainte din cauza asa ziselor familii in care am intrat. Si totusi ma trezesc printre acesti straini de care, intr-un mod ciudat, ma simt atras. Este familia Smith, un grup de vampiri care detine teritoriul Olympic din Statele Unite ale Americii. Acum, in aceasta clipa cand eu am intrat in clanul lor, de fapt mai bine spus pe teritoriul lor, aceasta familie este compusa din William, capul lor, Scarlett, sotia lui, Patrik, un alt vampir ratacitor ca si mine care a ales sa ramana cu ei, si Chase, un vampir facut de cei doi. Pe pragul de a innebuni din cauza singuratatii care imi inghetase inima, i-am cautat si i-am gasit. Au fost foarte amabili si draguti, probabil din cauza starii in care ma vazusera ca sunt, si m-au invitat in familia lor, sa locuiesc cu ei cat doresc eu. Am acceptat iar acum ma aflam cu ei in sufragerie. Se strang in jurul meu si se uita curiosi la mine, vrand sa imi afle povestea iar eu ca un gentleman desavarsit ma simt obligat sa le fac pe plac.

-Deci, aceasta este povestea mea, spun eu uitandu-ma la cei care stateau in jurul meu, fara a da semne de dezinteres dar nici de curiozitate. Numele meu il veti afla pe parcursul povestii, numele meu adevarat de om, asa ca aveti rabdare si nu ma grabiti, altfel cine stie, poate musc. Asadar, aceasta este povestea mea, un biet boieras, tanar care nu stia ce este aceea viata adevarata sau cat de cruda poate sa devina ea, o data ce banii dispar iar titlul este singurul ce ramane ca un martor mut, ce iti aduce aminte in fiecare clipa de rangul pe care il ai, de onoarea pe care o pierzi incet si de cine esti. Vedeti voi, acolo in lumea ipocrita si superficiala, in care odata traiam, nu conta atat de mult cine esti tu, conta foarte mult cine au fost stramosii tai si cati bani aveai. Cat de importanti au fost stramosi tai atunci cand traiau, atat de important aveai sa fi si tu. Ca sa intelegeti, eu raman fara bani si atunci cand le cer ajutorul prietenilor mei ei imi intorc spatele. Aveam nevoie de bani pentru a trai cum eram invatat si de aici incepe povestea mea. Si acum, cand in mintea mea imi apar acele amintiri incetisate de trecerea timpului si de transformarea mea, imi amintesc cat de superficial si credul eram. Nu imi vine sa cred ca eu am putut sa fiu vreodata asa dar la fel ca toate fantomele ce acum ma bantuie noaptea, la fel ma bantuie si baiatul acela care obisnuiam sa fiu. Nici unul dintre scheletele din debaraua mea nu ma lasa sa uit trecutul, desi eu asta incerc sa fac de secole. Sa il uit. Sa ii uit pe cei care au avut ghinionul sau poate norocul, ca intr-un final nu pot spune ca am facut numai rau pe aceasta lumea, de a se intersecta cu mine. Sa uit durerea ce am provocat-o. Sa revin la povestea mea, ajung si la victimele mele patetice, care si-au vandut sufletul pentru o clipa de placere. Sa incep povestea.

Ochii celor patru nu isi schimbara privirea rece si goala pe care mi-o ofereau. Stiam ca ma asculta si ca fiecare isi pastreaza intrebarile pentru atunci cand aveam sa termin povestea. Noi, vampiri nu uitam nimic si de aceea nu trebuia sa punem intrebari in clipa cand ceva era neclar, puteam astepta pana cand persoana care vorbea termina. Cateodata consider ca este un miracol, o minune ca sunt vampir altadata consider aceasta existenta a mea un blestem. Se ridica si ma inconjoara, insa eu nu ma las intimidat de ei, nu am de ce sa fiu intimidat, speriat. Simt din modul in care stau prudenti in jurul meu ca nu este un clan, o familie veche dar in acelasi timp simt o legatura intre ei mult mai puternica decat in celelalte familii in care am fost.

***

Paramedicul seamana cu El, poate chiar este El. Nu pot sa imi dau seama deoarece ma scufund din nou in inconstienta. Nu pot decat sa sper ca este pentru ultima oara.
Din pacate eu nu am norocul acela; inca o data devin constienta sau intru intr-o stare care seamana foarte mult cu constienta, cu realitatea. Nu stiu cat timp a trecut dar cand deschid ochii nu imi dau seama ca nu ma aflu unde trebuie. Trebuia sa fiu intr-un pat de spital – nu? – inconjurata de… de cine? Cei cu care am copilarit – cei pe care ii credeam prieteni mei care m-au parasit, m-au renegat – colegi mei pentru care sunt cantitate neglijabila si care la randul lor sunt pentru mine o cantitate neglijabila? Parinti mei sunt plecati in afara, celelalte persoane care se numesc cica rude nu dau doi bani nici pe mine si nici pe familia mea; poate doar fratele meu, dar el este ocupat cu scoala si oricum nu as vrea sa piarda lectii importante din cauza mea – desi sunt sigura ca lui i-ar conveni. Mamaia? Trebuie sa aiba grija de baba aia nebuna care cica este mama tatalui meu. HA! Ce gluma! Ce mai mama a mai fost si ea, dar nu am chef sa vorbesc despre ea, poate altadata o sa imi chinui mintea cu amintiri despre ea si despre asa numitul meu bunic. Poate altadata, asta daca va mai exista o „altadata”.
Stai! Cunosc locul acesta: este fosta mea clasa din generala… clasa a cincia „C” de la cretini, mai bine decat „B” de la boi sau „A” de la analfabeti. Cat de aiurea este sa fi numit analfabet in clasa a cincia? Chiar daca nu erau prieteni mei cei mai buni, ma intelegeam foarte bine cu majoritatea colegilor. Imi lipsesc si imi doresc sa pot sa ii revad o data, o singura data, atata cer.
Momentan clasa este goala si arata parasita, asa, fara nici urma de copil in ea. Bancile albastre sunt mai mici decat imi amintesc, iar catedra nu mai are aceeasi interdictie pe care o stiam atunci cand eram mica – aveam impresia ca daca ma apropiam prea mult de catedra o sa apara un profesor si o sa ma certe ca am intrat in acel spatiu care le apartinea exclusiv profesorilor. La ferestre inca mai sunt vechile perdele albe, chiar nu stiu din ce material, cu diferite flori brpdate pe acestea. Un zambet imi apare pe chip atunci cand vad ca pe pereti inca sunt plansele facute de fosta mea invatatoare. Este atat de bine ca ma aflu aici. Ma simt impacata si calma, chiar puternica; de parca nimic nu m-ar putea distruge, nici macar amintirea acelei intamplari in care el m-a strivit la fel cum un om striveste o pana in mana sa mare si puternica; insa aceasta stare nu dureaza prea mult. Trebuia sa ma astept la asta. Linistea aceea nu o merit, de ce as merit-o? Mi s-a aratat doar ceva ce nu mai pot avea niciodata. Este mai rau decat daca eu i-as fi dat unui copil o ciocolata si dupa ce a luat o buacata din aceasta, i-as lua inapoi, fluturandu-i-o pe la nas. Ma simt aproape la fel ca acel copil, doar ca de o suta de ori mai amplificat este sentimentul meu. Vreau sa plang si sa lovesc cu piciorul in podea ca un copil rasfatat, insa raman impasibila in dreptul usii, uitandu-ma la clasa care din senin incepe sa se umple cu chipurile si corpurile fostilor mei colegi si apoi ma vad si pe mine, aparand. Sunt cinci randuri a cate sase banci in clasa, iar locul meu este pe randul din mijloc, cel de-al treilea, in ultima banca – sunt printre cele mai inalte fete, de aceea stau in spate si plus, nu am probleme cu vederea, asadar vad perfect la tabla.
Arat la fel cum imi amintesc ca aratam la unsprezece ani: parul lung pana la mijloc, des, cu firul gros si cu mult volum – un par imposibil – saten care este legat tot timpul intr-o coada; ochii lipsiti de orice fel de expresie, caprui; nasul mic si carn; obrajii plini, fara pic de culoare deoarece am pilea anormal de alba – atunci cand mi se fac poze pielea mea este atat de alba si mata incat reflecta lumina, dand impresia unei straluciri angelice – si o gura cu buza de sus mai mica decat cea de jos de un roz pal. Arat atat de serioasa, mult prea serioasa pentru un copil de doar unsprezece ani, dar viata intotdeauna a tinut sa isi arate coltii atunci cand venea vorba de mine, asa ca nu ma mai mira nimic. As vrea, insa, sa ma duc la mine si sa imi spun ca totul va fi bine, ca nu este nimic rau in a zambi din cand in cand, dar cumva stiu ca nici nu va stii ca sunt acolo, langa ea. De ce sa ma obosesc? Oricum nu cred ca va schimba cu nimic situatia. Drumul meu va fi la fel fie ca pot vorbi cu mine, fie ca nu.
Sirul gandurilor mele este intrerupt de profesoara ce intra in clasa. O recunosc, este profesoara de religie.
–O, super. Este acea zi. De ce tocmai acea zi trebuie sa o retraiesc? De ce nu pot sa retraiesc clipe mult mai frumoase si mult mai dragi mie? De ce nu pot doar sa uit tot ceea ce m-a ranit, tot ceea ce a m-a influentat sa ajung in acel punct? DE CE?
Insa asa cum ma astept nimeni nu are un raspuns pentru mine sau pentru intrebarile mele. Nu pot decat sa stau si sa ma uit la ceea ce s-a intamplat deja si este pe cale sa se intample din nou, pentru a doua oara in viata mea. Oare aceasta sa fie viata de apoi? Daca aceasta este atunci am facut o mare greseala; mai bine ramaneam in realitatea in care totul s-a petrecut decat sa vin aici si sa retraiesc totul de la inceput.
-Basarab Andreea Corina Valentina!
-Prezenta! Spun eu, trezita din gandurile mele de catre profesoara de religie care il suplineste pe profesorul nostru obisnuit.
Poate nu este chiar corect sa spun „eu”. Eu sunt aici, blocata undeva intre moarte si viata sau chiar in viata de apoi. Pot fi eu si eu si ea? Da, stiu suna aiurea, dar cum pot sa ma exprim? Nu cred ca s-au inventat destule cuvinte pentru ceea ce simt si pentru situatia in care ma aflu; asadar ma folosesc de cele pe care le am, deci momentan o sa ii spun „EU”, desi nu este tocmai corect.
-Buna idee, zice o voce.
Sincer nici nu stiu de unde vine, poate sa vina din capul meu sau din afara capului meu.
-Vin din afara capului tau, zice din nou aceasi voce care imi distrage atentia de la ceea ce se intampla in clasa.
Profesoara si cu EU deja avusesera acea discutie enervanta in care EU ii explic care este istoria din spatele prenumelor mele multe; o stiu, de altfel, pe de rost. Parinti mei au vrut sa impace si capra si varza si vanzatorul si mi-au pus trei prenume: unul i-a placut mamei mele, unul i-a placut tatalui meu si cel de-al treilea este dupa nasa mea, ca aceasta sa nu se supere, vezi Doamne. Desi eu una, sincer, nu inteleg de ce trebuie copilul sa poarte numele nasei sau nasului sau un nume ales de acestia. Ce doar nu este acesta al lor, nu? Cand or avea si ei un copil atunci sa ii puna ce nume or vrea ei, dar nu au nici un rost aceste ganduri. Degeaba cred asta pentru ca nu schimba cu nimic situatia in care Eu sunt pusa din nou si din nou si din nou, de fiecare data cand apare un profesor nou.
-Gandesti prea mult. Ti-a mai spus cineva asta? Spune din nou acea voce care deja incepe sa ma calce pe nervi.
-Cine esti?
-Eu sunt tu, doar un altfel de tu.
-Adica? Chiar nu inteleg…
-Evident, daca intelegeai ti-ai fi dat seama de asta mult mai devreme. Tu esti compusa din mai multe personalitati care au vietuit in diferite etape ale vietii tale. Eu sunt personalitatea pe care tu te-ai chinuit sa o alungi dupa ce te-ai despratit de El, imi explica ea mie.
-Iar EL! De ce intotdeauna trebuie sa ma dau cu capul de EL?! Tip eu disperata, insa vocea sau personalitatea mea sau ce o fi fost ea – nu stiu si nici nu ma intereseaza – dispare lasandu-ma sa ma uit linistita la spectacolul numit: „Viata mea”.
-Deci cum iti spun colegi? Ma intreaba profesoara dupa ce i-a calmat pe colegi mei care pufnisera toti in ras.
Da, numele meu intotdeauna este un subiect extraordinar care starneste rasul de fiecare data si care nu face decat sa ma mai impinga putin in cochilia mea, de parca nu as fi destul de inchisa in mine si fara acest impediment, dar normal ca ceilalti nu stiu acest lucru si continua sa rada pana cand profesoara le spune sa taca din gura.
-Valentina ma strig toti cei care ma cunosc, zic eu cu o voce destul de slaba.
Si acesta este ultimul lucru pe care il vad deoarece intunericul incepe sa inghita incaperea si oricat de mult incerc eu sa apuc cu mainile decorul clasei tot ceea ce prind este un mare nimic, iar in urechi imi rasuna rasulor colegilor mei, innebunindu-ma. Cad din nou in bratele care ofera dependenta ale inconstientei si ma las purtata de linistea pe care mi-o daruieste fara sa pun intrebari, bucuroasa pentru ca am scapat de acel infern, de acel chin prin care treceam in fiecare zi de scoala. Cum am putut sa cred vreodata ca ma intelegeam bine cu ei? Cum au putut sa imi lipseasca vreodata asa numiti mei „colegi din generala”? A, da, acum imi amintesc. Asta sa intamplat deoarece am uitat clipele rele si urate din trecutul meu, refuzand sa le recunosc si aducandu-mi aminte doar de cele frumoase, care desi foarte rare imi colorau sufletul in culorile frumoase ale curcubeului, dar acum s-a terminat cu minciunile, acum toate cartile se dau pe fata, acum tot adevarul este dezvaluit, iar eu nu pot sa imi sting teama care s-a nascut in sufletul meu ca in curand ma voi trezi si voi retrai o alta scena din viata mea care mi-a lasat o alta cicatrice pe inima mea pura in acel moment din viata. Din nou ma trezesc ca sper ca este ultima oara cand cad in inconstienta, ca nu o sa ma mai trezesc si ca destinul ma va lasa sa ma odihnesc.

Acasa la Yuri

“Falling angel,
I believe,
You are my saviour,
That`s all I need
You risked your life to save me,
And now you are damned in insanity”

Canta muzica intr-o casa dintr-un cartier din Tokyo. Nu este o casa exagerata, ci una frumoasa si simpla la fel ca si persoanele ce stau in ea. Casa are doua etaje si in afara de o singura camera de la primult etaj, toate luminile sunt stinse. Muzica se aude dintr-o camera de la etaj, mai exact a doua camera pe stanga.
Camera este exact la mijlocul holului. Langa ea fiind baia in dreapta si in stanga camera parintilor fetei. In incapere se afla un pat asezat la un metru de geamurile mari ce dadeau spre balcon, care avea vedere spre oras si era infrumusetat de o multime de flori frumos mirositoare, dar floarea ce era dominanta era un trandafir de un rosu izbitor.
Sa ne intoarcem in camera. Aceasta era destul de incapatoare, iar peretii erau vopsiti intr-un albastru foarte inchis ce dadea spre negru, ca sa amplifice mai mult efectul de cer instelat ce il avea desenat pe tavanul camerei. In ciuda acestor efecte, incaperea arata de parca ar fi trecut un uragan pe acolo. Peste tot carti, hartii, caiete, pixuri, haine si tot felul de cd-uri cu melodii ciudate. Era de necrezut ca in acea camera locuia o fata ordonata si curata. Avea un birou pozitionat in coltul din fata patului, unde gaseai monitorul unui calculator, imprimanta si unitatea fiind intr-unul dintre sertarele biroului. In celalalt sertar aflandu-se cartile si caietele pentru scoala. Monitorul era impanzit de notite multicolore tinand cu incapatanare sa-i aduca aminte utilizatoarei de lucrurile importante. Langa birou se afla un sifonier mare din lemn negru care, aidoma camerei, era plin cu haine amestecate de nu mai stiai exact unde sunt pantaloni si unde tricourile. Un singur lucru sarea in evidenta si acesta era sertarul unde erau uniformele scolare. Acela arata de parca ar fi fost din alta dimensiune, atat era de curat si ordonat.
In pat, in mijlocul acelui haos ascultand muzica si citind o carte despre ingeri, statea o fata ce putea fi chiar frumoasa daca se ingrijea putin. Avea o constitutie fizica de invidiat, deoarece intotdeauna manca ce vroia, cat vroia si cand vroia fara a pune un gram pe ea. Parul ei era le fel de rosu si catifelat ca petalele trandafirului ce abia inflorise de pe balcon. Iar ochii cu genele lungi, negre erau de un verde viu cum numai o pisica poate avea irisul ochiilor. Sprancenele ei nu aveau o culoare definita, pareau a avea toate nuantele apusului de soare, in schimb erau frumos arcuite deasupra ochilor, ce ii dadeau o expresie foarte definita. Nasul nu era nici prea mic dar nici prea mare. Gura frumos conturata avea doua buze rozali, cea de sus putin mai mica decat cea de jos. Buzele acopereau niste dinti albi si drepti, iar glasul ei semana mai de graba cu ciripitul unei pasarele decat cu glasul unei fiinte umane.
Era atat de superba, incat comitea parca o crima prin indiferenta pe care o arata fata de propria persoana. Era mai tot timpul cu capul in nori cand era la scoala, iar cand ajungea acasa isi infunda nasul in carti despre lucruri ceresti. Dar totusi avea note bune la liceu si era printre primi elevi din clasa.
Numele ei este Yuri Uzuri si este a doua nascuta din familia Uzuri. Sora ei este mai mare decat ea cu trei ani si este anul intai la facultate, numele ei fiind Ran. Ea seamana perfect cu sora ei Yuri, de fapt cand ele doua ieseau impreuna pe strada lumea credea ca sunt gemene. Singura diferenta dintre cele doua surori fiind parul scurt pe care il are Ran. De cateva saptamani Yuri statea singura in casa doar cu menajera care venea in fiecare saptamana sa ii faca de mancare si sa faca curatenie in casa. Parinti ei sunt plecati in strainatate de cateva luni si nu vor veni curand, iar Ran tocamai ce a primit o bursa pentru a pleca in America sa studieze. Nimic nu o mai impiedica sa se dedice suta la suta iubirii ei si anume studiul despre ingeri si demoni. Aceasta pasiune a ei a luat nastere acum un an cand un accident groaznic i-a schimbat cursul vietii.

Ne intoarcem in Eden

In alta parte a lumii cineva tocmai se pregatea sa-si faca treaba.
“Inca un an si am terminat cu asta. Imi plac copii , dar acestia sunt prea de tot. Sunt atat de galagiosi , incat de fiecare data cand ies , ies cu o durere de cap ingrozitoare. Oare ce a fost in mintea mea cand am salvat-o pe acea fata? Nu-mi pare rau , da stiam ca incalc regulile daca o salvez si totusi am facut-o. Mi sa parut ca seamana cu cineva cunoscut … Dar nu-mi aminetesc cine . Oricum merit asta pentru ca am fost pe pamant fara consimtamantul consiliului nu pentru ca am salvat o fata. Inca un an … Doar unul .“ Aceste ganduri le avea un Arkangel inainte de a intra in clasa ingerasilor noi sositi .
Nu era nimic deosebit la el , nu pentru un inger cel putin . Avea parul scurt de-o culoare neobijnuita, pana si pentru un inger, si anume argintiu , numai ca atunci cand razele soarelui cadeau pe parul lui, aceasta devenea de un galben ce numai aurul il avea . Avea fata frumos conturata cu o frunte putin lata acoperita cu un breton in forma de triunghi. Ochii lui aveau culoarea unui lac adanc. Nasul ii era putin acvilin dar ii statea bine, iar buzele carnoase te faceau sa-ti doresti a le saruta. Arata ca ingerul pe care toti oamenii ar fi vrut sa-l vada macar odata in viata. Ar fi putut sa faca parte din Marele Consiliu Alb daca nu ar fi fost pentru pasiunea lui ciudata de a urmarii oamenii .
Cei ce faceau parte din Consiliu nu aveau timp pentru micile lor pasiuni asa ca a refuzat onoarea. Era fascinat atat de personalitatea si comportamentul lor cat si de tehnologia oamenilor. Stia ca odata cu pacatul celor doi , Adam si Eva , oamenii au devenit niste persoane ce cauta in mod continuu calea spre perfectiune . Dar pana acum nu a gasit decat foarte putine persoane ce erau demne de a fi numite perfecte , atat din punct de vedere al fizicului cat si din punct de vedere al psihicului .
Poate ca din cauza acestei mici pasiuni a fost repartizat in echipa de cercetare a oamenilor ce au potential de a devenii ingeri , dar in momentul acesta era scutit de la aceasta sarcina. Cauza era incalcarea regulii de a nu pleca in lumea oamenilor.
Nici nu intrase bine in clasa , ca un mesager ii aduse o scrisoare .

“URGENT!
Arkangelul pe numele lui Hissori este rugat sa vina in sala de sendinte a Marelui Consiliu Alb , ce se va intrunii la ora 14:00 fix .
NU ESTE ACCEPTAT NICI REFUZUL , NICI INTARZIEREA .
Semnatura: Tetsujin ,
Sef al Marelui Consiliu Alb”
“Ca de obicei , batranul Tetsujin inca se crede mare general. Putea macar sa spuna pentru ce ma cheama . Eh , oricum voi afla mai devreme sau mai tarziu .” Se gandea Hissori. Desii nu prea suferea cand primea mesaje de la batranul Arkangel , acum era foarte fericit ca acesta il scapase de la niste ore obositoare.
De data aceasta , in semn de recunostinta se va arata in fata consiliului, desi era foarte sigur ca Marele Consiliu nu se astepta sa-l vada .
Hissori avea obiceiul , mai ales atunci cand primea scrisori urgente de la Tetsujin , sa nu se arate niciodata. Odata chiar a fost tarat pana in fata consiliului. Nimeni nu stia de ce, dar numai atunci cand Tetsujin il chema , Hisori ori nu se prezenta ori intarzia. Ii facea mare placere sa-l supere pe batranul intelept .
In rest era foarte ascultator si intelegator. Daca vroiai un sfat te duceai la Hissori. Era cel mai inteligent dintre tinerii de varsta lui , dar si cel mai distras dintre toti .
Ajunsese pe holul ce ducea spre camera unde consiliu se intrunea de obicei. Toata lumea il saluta respectuos , mirandu-se de prezenta lui aici . Nimeni nu stia de vreun anunt care sa-l cheme pe Hissori aici, deci insemna ca a primit o scrisoare de la el. “Dar cum se face ca este aici si unde mai pui si la timp !?” se gandeau ingerii. Aceasta intrebare o citea el pe fata tuturor celor care il salutau.
Hissori se oprise in fata unor usi mari ce dadeau in sala. Se mai gandi odata daca sa intre sau nu, dar se hotari sa intre ca semn de multumire, nu era genul care sa lase o asemenea favoare nemultumita . Asa ca intra .
Sala era foarte mare , cu cateva perechi de geamuri ce dadeau spre curtea castelului . In sala nu era decat o masa rotunda cu o gaura sub forma unui cerc in mijloc si un spatiu, in acea mare masa, ce dadea in mijlocul acelui cerc. La masa deja erau asezati cativa membri ai consiliului.
Consiliul are doisprezece membri, iar seful Consiliului Alb este Tetsujin. Acesta inca nu venise dar mai era timp destul.
Hissori stia unde ii este locul, asa ca se duse in mijlocul acelui cerc si astepta in liniste ca toti sa vina. Nu trebuise sa astepte mult, in mai putin de cinci minute tot consiliul era reunit si se uitau cu curiozitate la tanarul inger din fata lor.
-Iti multumim ca ne-ai onorat cu prezenta ta. Vad ca de data aceasta eu sunt cel ce a intarziat, remarca Tetsujin. Sunt placut uimit ca si colegi mei, de altfel, sa te vad pentru prima data la timp si prezent. Cumva nu te simti bine sau poate nu ai vazut semnatura mea din josul paginii?
-Ba da, am vazut-o, Intelepte, dar m-ati scutit de la o zi foarte obositoare si am venit sa-mi prezint multumirile, raspunse Hissori, cu un zambet ironic.
-Bine, bine. Nu conteaza de ce esti aici, atata timp cat esti aici. Acum, te rog, stergeti zambetul ironic de pe fata si fi serios. Nu te-am chemat degeaba aici si nu are nici o legatura cu ceea ce s-a intamplat acum un an. De fapt daca accepti aceasta misiune secreta, vei fi absolvit de orice vina si de restul sentintei, ca sa zic asa.
-Sunt numai ochi si urechi. Dar o singura intrebare. De ce este secreta? Nu este bine sa tinem ascunse informatii esentiale. Se va isca un adevarat conflict intre cele doua caste…
-Suntem foarte constienti de consecinte, de aceea te-am ales pe tine. Stim foarte bine ca te-ai mai strecurat si ai mai umblat prin lumea oamenilor si esti singurul care nu a fost prins decat o singura data si aceea din cauza ca te-ai amestecat. Asa ca ai foarte mari sanse de a nu fi descoperit.
-Bun. Dar de ce tinem ascunsa aceasta misiune?
-Pentru ca nu ar fi fost niciodata aprobata de Marele Consiliu Negru si nu putem risca un refuz. De altfel daca ar refuza, ar fi cu ochii pe noi sa nu putem face nimic si totul ar fi compromis. Stii foarte bine ca Hageshi, seful Consiliului Negru nu prea agreaza ca ingerii sa se incurce in treburile umane. Iar ceea ce vrem noi sa facem are de-a face cu mersul lucrurilor pe Pamant. Te rog, Aoshy prezinta-i toate datele pe care le avem pana acum, spuse inteleptul intorcandu-se spre Arkangelul ce statea in dreapta sa.
-Acum trei ani calamitatile naturale au inceput sa se inmulteasca pe Pamant. Asta ne-a facut sa ne intrebam ce se intampla acolo jos, asa ca am inceput sa cercetam si iata ce am gasit. Se pare ca numarul demonilor reincarnati care au facut avere a crescut foarte mult. Am urmarit afacerile lor si am descoperit ca se ocupa cu industrii ce polueaza totul din jur. Se pare ca au format o grupare cu scopul de a distruge mediul inconjurator. Cum nu putem sa actionam impotriva lor deoarece Marele Consiliu Negru nu ar aproba niciodata asa ceva, ne-am gandit sa te trimitem pe tine sa o cauti pe conducatoarea noastra, Ayame.
-Pai, cum vreti sa o aduc aici? Stiti foarte bine ca daca un inger sau demon reincarnat este omorit de un alt inger sau demon atunci el va avea soarta muritorilor.
-Ayame este singura ce isi poate aminti, cand este om, de vietile ei anterioare. Numai ca trebuie ca cineva sa declanseze acele amintiri. Odata declansata o amintire, celelalte nu vor mai intarzia sa vina, iar in momentul in care ea isi va aminti se va transforma in inger.
-Usor de zis, greu de facut, dar nu imposibil. Sa zicem ca accept. Ce ar putea face Ayame daca s-ar intoarce?
-Odata repusa pe tron ea va putea trece peste refuzul Marelui Consiliu Negru si sustinuta de noi, va rezolva aceasta problema.
-Dar fi atent Hissori, stiu ca ti-ai dat seama deja ca toate acestea incep sa para ca iesite din profetia pe care o avem de la prima domnie a conducatoarei si pe care am gasit-o in urma cu cativa ani. Trebuie sa raportezi imediat ce ai gasit-o si daca cumva ea s-a reincarnate tot in fata atunci trebuie sa o readuci cat mai repede in Eden, inainte de aparitia celor doi Fallen Anegl legendari, spuse ingrijorat Tetsujin.
-Am inteles, domnule! Spuse Hissori. ” Se pare ca pana la urma profetia incepe sa prinda forma. Este rau, este foarte rau. Trebuie sa o gasesc cat mai repede si sa speram ca nu este reincarnata tot in fata. Daca este asa, timpul ce tocmai il avem la dispozitie va disparea si in locul lui se va astern o stare tensionata de asteptare”. Acum plec in lumea oamenilor sa o caut.
-Multa bafta!
Ii ureaza cei doisprezece membri ai consiliului in timp ce isi tineau degetele incrucisate sperand ca profetia sa nu se adevereasca.

In camera lui Yuri

Era in drum spre casa cu o colega. Mergeau impreuna pe acelasi drum pe care il parcursesera de zeci de ori pana in acea zi si radeau fericite la povestile haioase pe care si le spuneau. Nu aveau nici o grija in lume si in fond de ce ar avea? Sunt doar niste copile care se bucura de viata inca frumoasa si usoara pe care o duc. Ajunsera in fata unei intersectii, aceasi intersectie in fata careia au stat de atatea ori in acel an, si se oprira fara a acorda vreo atentie la semaforul ce arata rosu, deoarece stiau deja ce culoare este, asa ca asteptau bucuroase sa se faca verde pentru a putea traversa. Cateva secunde au trecut si aveau voie sa treaca. Puteau trece fara probleme acum, calea parea libera. Se aflau in mijlocul strazii cand Yuri se uita fugar spre stanga ei vazand camionul ce aparu de nicaieri cu o viteza mult prea mare pentru o masina atat de imensa. Yuri isi intoarse capul din nou spre acel camion si cand si-a ridicat ochii de la rotile camionului, sa se uite la sofer a vazut ceva ce a impietrit-o acolo in mijlocul drumului, in locul soferului era… era ceva ce avea ochii rosi sinistri si un zambet nebun pe fata, iar ceea ce avea lipit de spatele scaunului erau o pereche de aripi negre de liliac, din care ieseau din loc in loc oase ascutite. Nu ii venea sa creada, dar era adevarat, ceea ce vedea ea chiar era un demon. Nici nu a apucat bine sa clipeasca sau sa simta frica, pentru ca in momentul in care si-a deschis ochii se trezise pe astfalt, plina de zgarieturi si vanatai, cu ceva deasupra ei ce nu o lasa sa respire. Initial a crezut ca era colega ei care a avut mai multa stapanire de sine si care a impins-o din fata camionului, cazand peste ea. A vazut mai incolo ca era vorba de un baiat, un baiat in jur de 17-18 ani care a salvat-o. Era ingrozita total dar cand privirile li s-au intalnit, s-a linistit si s-a simtit in siguranta cu el. Se uita direct in ochii lui albastri simtindu-se atrasa de acei ochii ai lui, chiar hipnotizata de ei. Se simtea prin puterea ochilor lui cum acesta incearca sa ii atraga atentia catre el pentru a nu vedea ce se intamplase cu colega ei. Dandu-si seama de acest lucru ea isi indrepta privirea in spatele lui, incercand sa vada dincolo de spatele lui lat. Curiozitatea ei morbida fu satisfacuta atunci cand ridicandu-se in sezut, reusi sa vada dincolo de umerii tanarului pe prietena ei, stand intr-o pozitie anormala pe strada, plina de sange. Ea a fost calcata de camion, era ingrozitor. Corpul ei frumos altadata, fusese transformat cand rotile camionului au trecut peste ea. Era plina de praf si haine rupte si zdrentuite murdarite de sangele ce continua sa inunde strada. Pe alocuri daca se chinuia putin putea sa vada cum carnea i-a fost smulsa de pe oase dezvaluind o priveliste macabra de articulatii, grasime si muschi. Nu putea sa isi dea seama cum s-a intamplat aceasta. Cu ochii scaldati in lacrimi, ea isi intoarse atentia spre ochii albastrii ai baiatului insa ei nu mai aveau aceasi atractie ca la inceput, deoarece ea inca avea imaginea prietenei ei in pozitia aceea neomeneasca in fata ochilor. Nu dura mult pana privirea incepu sa se incetoseze, iar cei din jur incepura sa se invarta, ametind-o. Incerca sa isi vina in simtiri dar nu reusi, asa ca se lasa purtata de acele maini care o trageau in jos, cat mai adanc in acel abis negru al subconstientului ei. Din fericire baiatul inca mai era langa ea, asa ca a prins-o inainte sa cada, ea nici nu isi daduse seama cand se ridicase in picioare.
S-a trezit tinandu-l de mana pe tanarul erou in timp ce era pusa pe targa si dusa in ambulanta. De abia reusea sa distinga persoanele din jur si nici cu auzul nu statea prea bine, I se parea ca toti din jurul ei vorbesc atat de repede incat tot ce poate ea sa distinga este un mormait enervant. Toate acele lucruri nu faceau decat sa o irite si mai mult si sa o impinga inapoi in starea de inconstienta, departe de tot ce ii facea rau. Paramedicii ii spuneau ceva baiatului dar atunci nu a inteles, mai tarziu avea sa-si dea seama ca paramedicii i-au spus ca daca nu este o cunostinta sau o ruda nu poate veni. Ea nu a vazut decat cum el se departeaza, fara a-i mai oferii siguranta pe care i-o daduse pana atunci si mai rau fara a primi multumirile din partea ei . Smucindu-se si impotrivindu-se mainilor paramedicilor care incercau sa o calmeze, neintelegand ce se intampla, ea incerca sa il apuce de jacheta neagra, incercand sa il opreasca pentru a-I multumi macar. Exact cand mai avea putin si il atingea unul dintre paramedici, un barbat mai masiv, ii puse mana pe umar si o impinse cu brutalitate inapoi in targa . Nu a reusit sa il atinga, in schimb a dat peste altceva. Altceva ce nu trebuia sa fie acolo din moment ce era gol . N-a apucat sa vada ce era din cauza ca si-a pierdut cunostinta.
A doua zi s-a trezit pe patul din spital tinand strans ceva in mana. Nu isi amintea sa fi avut ceva cand o pusesera pe targa, tot ce tinuse in maini fusese scapat atunci cand acel baiat o salvase. Curioasa fiind, a deschis-o incet, precauta si a vazut o pana alba. Speriata ca ar putea fi nebuna a inchis repede mana, incepand sa isi repede in gand ca nu este nimic in mana ei, ca este doar mintea ei aflata in soc care are halucinatii. A mai deschis-o o data, de data asta incet nelundu-si ochii o clipa de la pana care inca era acolo. Nu era o pana obijnuita , asa ca primul lucru pe care il facu cand ajunse acasa a fost sa faca o comparatie intre ea si alte mii de pene de la miile de specii de pasari din lume. Nu ii apartinea nimanui. Astfel a fost convinsa de existenta ingerilor si a demonilor printre oameni. Numai ca impreuna cu acea pana au inceput sa apara si visele ciudate. Initial a crezut ca erau simple vise dar incetu cu incetu si-a dat seama ca de fapt erau niste amintiri din trecut ale unei fete .
Yuri se hotarase din acea zi , ca avea sa afle adevarul, tot adevarul despre ei . Avea nevoie sa stie . Nu stia de ce era atat de atrasa de ei , sau de ce era ea cea care a fost salvata si nu prietena ei . Deasemenea vroia sa puna cap la cap visele ciudate ce le avea . Nu stia de ce si-a amintit acest lucru tocmai atunci , dar i-a fost de foarte mare folos. Unul dintre primele vise avea legatura cu ceea ce visase azi la ora de franceza . Le-a pus cap la cap si a scris pe un biletel “povestea” ca sa n-o uite .
Se pare ca fata era un inger si a fost ucisa de un alt inger, numai ca cel care o ucisese era ciudat . Avea ochii rosii, o pereche de ochi rosii care ii opreau inima in loc . Nu stia unde avusese loc crima , dar era sigura ca aceasta nu se intamplase pe pamant . Cu aceste notite scrise, se apuca de citit cartea ce o avea in fata .
Citind , scriind observatii si notite pe care avea sa le treaca inca odata in calcul , ea adormii pe la ora trei dimineata , cu capul pe “Ingerii si existenta lor printre oameni”, scrisa de un autor necunoscut.

De ce mintim? De ce este nevoie sa minti pentru a pacali persoanele din jurul tau? De ce trebuie sa pacalesti persoanele care iti sunt prietene si tin la tine? De ce trebuie sa inseli si sa injunghi pe la spate tocmai acele persoane care ti-au fost alaturi intotdeauna? De ce trebuie sa manipulezi persoanele din jurul tau doar asa de distractie pentru ca alt scop nu ai, nu ai ce sa castigi de pe urma lor daca le manipulezi, si totusi le manipulezi si le faci sa creada anumite lucruri si apoi cand adevarul reuseste sa isi scoata capul timid afara tu fugi ca un las ce esti din calea acelor persoane. De ce este nevoie de atatea minciuni, de atata suferita, de atata regret? Nu se poate sa fi sincer cu prieteni, cu persoana iubita?

Nu exista multe persoane care stiu ca valul negru al minciunii care este pus peste ochii tuturor este mai negru decat giulgiul mortii, numai ca acel val o data si o data este dat la o parte de soarta care s-a saturat sa te vada cum te zvarcolesti, cum te chinui mai rau ca un peste pe uscat sa ajungi la adevar, acea soarta iti ia valul si te lasa intr-o mare disperare cand constientizezi acel adevar. Ce se intampla in mintea ta cand il afli? Ce se intamla in inima ta cand iti dai seama ca persoana in care ai avut atata incredere, pe care ai primit-o in viata ta cu bratele deschise, pe care ai iubit-o si ai mangaiat-o nu este altceva decat un nimic care nu a stiut sa aprecieze, care s-a prefacut ca intelege, care intr-un final, te-a mintit tot timpul.

Si atunci cand intelegi acest adevar, cazi. Aripile ti-au fost rupte, incapatanarea cu care credeai ca exista bunatate, dragoste, adevar in lume este inca o data zdruncinata si te afunzi incet in abis, gandindu-te ca nu mai are rost sa lupti, ca toti sunt ca el. Ai mai primit o lovitura si o sa mai primesti multe daca te incapatanezi sa tot ierti si sa inchizi ochii crezand ca asa e bine, ca a gresit, ca nu o sa mai faca. Dar cate poti sa induri pana incepi sa te transformi incet in ceea ce urasti? Cate minciuni poti accepta pana cand incepi si tu sa minti, ignorand adevarul care iti seaca la cap inima incercand sa te aduca pe calea cea buna, incercand sa isi pastreze suveranitatea macar asupra ta daca asupra celorlalti a pierdut batalia.

Stai si plangi si incerci sa lasi lacrimile sa curga peste tine, peste sufletul tau care urla de durere sperand ca totul se va sfarsi, ca maine vei fi in stare sa zambesti si sa spui ca nu ai nimic, dar adanc in sufletul tau stii ca maine nu va fi mai bine, ca zambetul de maine este la fel de fals ca zambetul de azi, ca sufletul tau nu se va vindeca doar pentru ca tu lasi cateva lacrimi sa curga sau ca lasi cateva picaturi de sange sa pateze cearceaful. Nimic nu te va ajuta. Doar timpul poate sa repare ceea ce s-a stricat inca din fatidica aceea de clipa cand el a deschis gura si te-a mintit, inca de atunci soarta voastra a fost petcetluita si viata nu astepta decat sa iti deschizi ochii sa vezi ca frumosul cal nu este decat o martoaga deghizata.

Si atunci ce iti ramane de facut? Cum poti continua daca ai ramas cu cicatrici si daca de acum incolo nu o sa mai poti avea incredere in nimeni, pentru ca toti mint, toti inseala, toti. Toti. Nici unul nu este mai bun, nici unul nu o sa iti spuna adevarul. „Ce ramane de facut?” este intrebarea care nu te lasa sa dormi, care te chinuie vrand sa te faca sa te gandesti la viitor, sa nu te mai uiti inapoi pentru ca nu iti va placea ceea ce vezi acolo, doar ca nu stii raspunsul pentru ca durerea este prea mare, pentru ca tradarea lui te-a trimis in depresie, pentru ca fuge prin gandul tau o idee care poate sa puna capat acestui chin… Doar ca inca mai ai speranta care te face sa crezi ca maine va rasari o raza de soare in calea ta, ca maine culorile isi vor recapata intensitatea, ca maine griurile vor disparea pentru totdeauna din calea ta. Atata timp cat iti pastrezi speranta pentru o zi de maine mai buna totul va fi bine, dar si speranta aceasta scade in intensitatea in orele diminetii cand te trezesti singura prada sigura pentru singuratatea care te inconjoara si nu mai poti sa suporti si nu vrei decat sa adormi din nou.

Asa ca eu vin azi si va intreb pe voi toti cei care va simtiti cu musca pe caciula, care stiti ca ati gresit, care va regasiti printre aceia care prefera sa minta doar pentru a-si atinge scopurile: Nu era mai bine sa nu mintiti? Nu era mai bine sa spuneti adevarul? Ganditi-va bine inainte sa deschide-ti gura si sa spuneti o minciuna, ganditi-va ca poate raniti pe cineva in acea clipa, ganditi-va ca poate o sa fiti vreodata in aceasi situatie si o sa va doara si o sa va simti tradati. Nu va ganditi ca cea sau cel pe care il mintiti va afla si ca il va durea?

Nimic nu este mai rau decat o minciuna. Nimic nu este mai rau decat o tradare. Si totusi aceste vorbe goale nu pot sa ascunda sau sa vindece cicatricile din inimile noastre… vor ramane pentru totdeauna acolo, martori muti ai unor intamplari care se vor uitate.

Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata.

O alta zi tipica, normala, obisnuita. O alta zi la fel ca celalalte, la fel ca cea de ieri sau cea care va veni de maine sau daca vreti sa fiu mai exacta, este in mijlocul noptii cand stau si ma gandesc la toate lucrurile prin care am trecut, la toate visele pe care le-am avut, la sperantele pe care mi LE-A distrus sau poate pe care mi LE-AM distrus? Aceasta este o alta intrebare pe care o adaug pe lista mea deja prea lunga cu intrebari ce vor un raspuns. Este ora doua si nouasprezece minute, iar eu nu pot dormi si pe deasupra mai sunt si singura in casa. Tipic. Nu este nimeni langa mine sa vada cat de mult am decazut – ce bine – cat de mult m-am afundat in acel intuneric fara de sfarsit din care nu stiu daca mai am puterea de a iesi vreodata. De altfel, nici nu vreau sa mai ies; pentru ce sa lupt, pentru ce sa traiesc? Este cea mai buna ocazie – la aceasta ora tarzie, atunci cand toate mastile cad lasand adevarata fata sa isi faca aparitia, ocazie de care profita sentimentele mele pentru a ma chinui.

Asa ca stau si ma gandesc, uitandu-ma la reflexia mea in oglinda, la momentul in care totul a inceput. Totul are un inceput la fel cum acelasi „tot” are si un sfarsit, iar pentru mine sfarsitul a venit. Nu pot sa nu reflectez la acel moment crucial, punctul in care drumul meu s-a despartit in doua, iar eu nu am avut nici un cuvant in legatura cu drumul pe care vreau sa continui, pur si simplu mi s-a spus: „Ia-o pe aici.”; si asta am facut. Cred ca asta este cel mai greu de acceptat: faptul ca nu am avut nici un cuvant de spus, nici o parere de exprimat, nici o decizie de luat. Poate daca nu s-ar fi intamplat asa, poate nu l-as fi intalnit, poate nu as fi fost in aceasta clipa aici – stand in fata oglinzi,  uitandu-ma la persoana ce sta in fata mea, persoana pe care nu o cunosc. Poate ar fi fost altfel, dar cum pot trai eu gandindu-ma la tot ceea ce a fost si ceea ce nu va mai putea sa fie niciodata? Sau si mai rau, gandindu-ma la ceea ce nu a fost si nu pot schimba in veci?

Imi i-au ochi din oglinda si ma indrept cu pasi mici, dar hotariti in baie, acolo unde o alta oglinda ma intampina, o alta reflexie se arata, o alta persoana pe care nu o cunosc isi face aparitia, insa atentia mea nu mai cade pe aceste lucruri – deja mult prea cunoscute pentru mine si mult prea tipice – ci pe mica cutie cu medicamente de pe raft care parca imi face cu ochiul. Nu stiu ce sunt, nu inteleg scrisul de mana de pe eticheta, insa sunt convinsa ca daca iau destule gandurile se vor opri si sentimentele vor disparea si totul va cadea in uitare, iar eu voi fi lasata sa dorm in pace. Nu tu vise, nu tu sperante, nu tu inima facuta bucatele, doar un mare nimic care ma inconjoara ca un giulgiu de matase negru si rece.

-Insa cu ce pret? Ma intreaba copila de doar unsprezece ani ce a aparut din senin in dreapta mea.

Oh, Doamne. La vederea ei inima incepe sa imi bata si mai tare si o mica durere ca un pumnal ce este infipt in inima mea apare, suparandu-ma. O cunosc atat de bine si ea, la randul ei, ma cunoaste pe mine. De ce ai venit? Ma intreb in sinea mea. Ochii ei caprui, ce poarta o privire atat de serioasa pentru o copila atat de inocenta, sapa in sufletul meu fortandu-ma sa imi amintesc si celelalte lucruri din viata mea. Ii zambesc incercand sa fac sa dispara acea privire, dar stiu ca totul este inutil. Zambetul meu se dizolva incet in lacrimile toxice ce incep sa se prelinga pe chipul meu distorsionat din cauza tristeti. Mastile au cazut, zidurile s-au daramat, iar eu raman goala si vulnerabila in fata unor forte mult prea greu de invins.

-De ce ai venit? Soptesc eu, stiind ca nu o sa imi raspunda.

Ea continua sa aibe aceasi expresie serioasa si asteapta sa spun ceva al carui raspuns nu il stiu pentru ca intrebarea pe care tocmai am pus-o era o intrebare fara rost, deoarece stiam raspunsul mult prea bine. A venit din cauza mea, din cauza gandurilor negre care imi prinsera mintea in ghearele lor botezate in sange. Un alt pumnal mic intra in inima mea, iar eu imi duc mana in dreptul ei incercand sa… nu stiu ce sa fac exact.

-Tu faci asta, soptesc eu mai mult pentru mine decat pentru mica satena, copie fidela a ceea ce sunt azi.

Stiu ca a inteles ce am zis. Este, de altfel, si imposibil sa nu inteleaga din moment ce ea sunt eu si invers. Ciudat, nu? Dar acesta este adevarul. Ma vad pe mine cum eram acum noua ani, exact inainte ca rotitele sa se puna in miscare si destinul sa ma aduca pe acest drum fara de iesire.

-De ce nu ma lasi sa o fac?! De ce de fiecare data apari in fata mea ca un inger al sperantei si ma faci sa las viata sa continuie in acest trup de pamant? Dar nu esti un inger al sperantei, o nu, o stiu mult prea bine. Tu doar maschezi cu lumina ta cruda realitate, ma pacalesti.

Da, sunt nebuna. Port o conversatie cu cineva care nu exista, si totusi, ce inseamna de fapt nebun si ce inseamna de fapt sanatos? Nu conteaza…

-Daca nu ti-ai dori sa fi pacalita, SA FI SALVATA, nu as mai fi aici, spune ea de data aceasta schimband expresia serioasa cu una plina de fericire.

-Stii prin ceea ce am trecut, cum poti sta acolo neatinsa de nimic? CUM?! Tip eu disperata la ea.

-CUM poti tu uita credintele tale? Promisiunile facute… ai uitat ceea ce ai spus? Ceea ce ai crezut pana ATUNCI?? Sunt lasi cei ce se sinucid. Ti-ai facut-o cu mana ta, deci trebuie sa suporti consecintele. Taci, indura si lupta. Nu asta era deviza?

-DISPARI!! Tip eu, inchizand ochi, refuzand sa o mai vad.

Cand ii deschid sunt din nou singura; doar eu si reflexia mea, persoana pe care nu o cunosc. Unde este privirea aceea daruita de ochi mei caprui care nu exprimau decat bunatate si sinceritate? Ce s-a intamplat cu chipul meu uman? Nu cunosc fata cu ochi tristi, plini de durere ce se uita inapoi la mine. Nu o cunosc si nici nu vreau sa o cunosc. Ma vreau inapoi. Iau cutia de medicamente si un pahar cu apa. Daca am de gand sa o fac in nici un caz nu o sa o fac in baie incercuita de lumina falsa si drogata a becului din incapere. Ies pe balcon si ma asez pe jos, uitandu-ma la cerul instelat al nopti. O noapte perfecta de toamna. O noapte perfecta si tipica in care eu sa cad in uitare si sa ma las imbratisata de nimic. Perfect, frumos, dramatic? Poate. Dureros? Posibil. Singura scapare? O, da.

Ma uit la pastilele din mana mea si inchizand ochi le inghit luand o gura de apa din pahar si astept. Nu va dura mult, o stiu mult prea bine, pana cand se vor intoarce acasa eu deja o sa fiu de mult pierduta, fara de speranta.
Nu am avut dreptate – nu de parca ar fi prima oara cand ma insel – inainte sa fiu inconjurata de intuneric il aud pe fratele meu deschizand usa de la balcon, strigandu-mi numele. Probabil ma cautau, negasindu-ma la mine in camera. Numai ca gandul meu nu mai este la el sau la ceilalti, da, sunt egoista, nu ma intereseaza durerea ce o las in urma mea. Gandul meu se indreapta din nou spre acea zi. Totul ar fi fost altfel, daca si numai daca nu as fi pasit pe acest drum. O stiu mult prea bine, insa este multe prea tarziu pentru regrete, mai ales acum cand sunetul ambulantei imi rasuna in cap, iar in jur totul se invarte, in timp ce brunetul cu ochi blanzi ma zdruncina, poruncindu-mi sa stau treaza, sa nu cumva sa inchid ochi. Vad furia alimentata de neputinsa sa: nu poate face nimic pentru ca nu stie ce am luat si cat si nu doreste sa imi faca rau, dandu-mi un medicament care sa reactioneze cu ceea ce am luat. Viata rade de mine. Ironic, tipic, normal, de asteptat. Paramedicul semana cu El, poate chiar este EL. Nu pot sa imi dau seama deoarece ma cufund din nou in inconstienta. Nu pot decat sa sper ca este pentru ultima oara.

Astrul trandafirului albastru

Prolog

Cand mi-am dat seama ce se intampla, cand durerea m-a lovit, scotandu-ma cu brutalitate din acea stare de extaz, era deja prea tarziu. Nu m-ai aveam deloc vlaga in trup pentru a ma lupta cu el. Pentru a lupta sa imi pastrez viata. Aceasta mizerabila, penibila, asa numita viata pe care o traiam. Simteam cum sangele, odata cu forta mea vitala, imi este furat de acel barbat care parca nu se mai satura. Vroia sa imi fure si ultima picatura din lichidul vietii. Sa ma lase goala pe acea strada intunecata de parca as fi un nimic. Dar oare nu asta fusese toata viata mea? Ce las in urma mea? Nimic. Sunt o alta pata, o alta floare ordinara ce face umbra degeaba Pamantului. Printre aceste ganduri si-a facut aparitia certitudinea faptului ca o sa mor. Si-a facut loc printre celelalte ganduri, timid de parca i-ar fi fost frica sa nu intrerupa ceva. Niciodata nu am stiut care imi sunt prioritatile, de ce sa incep acum? Abisul avea sa ma imbratiseze, inghetandu-mi corpul si innebunidu-mi mintea si abia dupa aceste lucruri avea sa ma binecuvanteze cu linistea mortii. Am impresia ca simt buzele ingerului intunecat al nemuriri cum mi le atinge pe ale mele si cum cu un ultim sarut ma binecuvanteaza cu dulceata eternitati. Din pacate acest sarut nu imi este oferit de el cide ucigasul meu, iar in loc de dulceata eternitatii simt gustul metalic al sangelui meu.

Un ras nebun reusi sa treaca de barierele, atat fizice cat si psihice, ale sanatatii mele si corpului meu si se facu auzit pe acea strada pustie. Monstrul il auzi si intrigat se opri, apoi se departa de mine pentru a ma vedea mai bine, lasandu-ma sa cad in propriul meu sange pe trotuarul rece si gol. Este atat de cald si de lipicios acel lichid� nu as vrea sa ma mai ridic de acolo. Ii caut ochi dar nu pot sa ii gasesc in pata aceea neagra, care ii este fata. Stiam ca nu o sa supravietuiesc, stia si el acest lucru. Poate de aceea se apropie de mine si imi sopti in ureche. Rasuflarea lui rece trimise un tremur usor pe spatele meu si imi facu pielea de gaina.

-Oare ce se intampla in capul acela al tau, frumoaso?

Vorbele lui provocara un alt ras nebunesc sa iasa la suprafata. Nu stiu de unde venea, nu stiu unde se ducea, dar acest sunet parea atat de perfect in aceasta scena incat lipsa lui ar fi fost inacceptabila. Il vedeam cum isi intoarce spatele, continuandu-si drumul, ca un om obisnuit, de parca nimic nu s-a intampla si in clipa urmatoare a si disparut. De altfel, ce inseamna viata mea pentru ceilalti? Nimic. Nimeni nu stie de existenta mea. Sunt o umbra ce trece neobservata prin viata. Mi s-a spus ca acesta este destinul meu. Ca de la acel incident care s-a intamplat acum multe sute de ani primele nascute din familia mea sunt blestemate sa fie doar niste fantome pentru lumea din jur. Apoi m-a izbit, de data aceasta nu m-ai este ceva timid, imi acapareaza sirul gandurilor. Mi-am dat seama cu o detasare uimitoare ca nu este om. Orice ar fi fost sub infatisarea aceea omeneasca era foarte puternica, de o prezenta, o existenta de temut. O personalitate periculoasa se ascundea sub aparenta de Don Juan a criminalului meu. Ironia sortii isi arata colti inca o data. Eram inchisa in casa in noptile cu luna din cauza monstrilor, care venerau acel astru si in singura noapte in care acel paznic disparea, eu eram ucisa incet, de catre un alt fel de monstru. As fi ras, pe bune as fi ras, daca as fi gasit acea putere in mine, insa cum nu am gasit-o m-am multumit sa zambesc. Dar toate acestea nu inseamna nimic pentru mine, le spun cu o nepasare care ma sperie si pe mine. Si pana la urma de ce sa imi pese? Nu am pentru ce trai. Viata nu este a mea. Asa ca de ce mi-ar pasa daca as pierde-o?

Moarte, vino mai repede! Vreau eu sa tip dar nimic nu iese.

Intr-un sfarsit trupul meu incepuse sa inghete, inima nemaiavand ce pompa prin venele mele se opreste incet, iar intunericul imi cuprinde vederea. Deja isi facea cunoscuta prezenta, doamna cu coasa. Asa ca, asteptam linistita ca ingerul intunecat al taramului celalalt sa isi faca treaba. Stiam ca nu puteam sa fac nimic pentru a ma salva, de altfel nici nu vroiam. In loc sa lupt pentru ultima scanteie de viata din corpul meu, eu intind bratele spre acel inger pentru a-I da ultimul sarut. Un sarut dulce care aduce liniste, pace, eternitate sufletului meu. Acum il vad. Vad cum incet conturul corpului sau se formeaza. A venit dupa mine. Un zambet este format de buzele mele secate de culoarea lor naturala. Intuneric. S-a terminat.

Te las cu bine, lume cruda!

Aripi insangerate

Volumul I

Intuneric
si
Lumina

Prolog
Cu 2700 de ani in trecut

Prin negura noptii, o prezenta incarca atmosfera din jur. Aceasta asteapta in liniste sosirea orei decisive. Dupa ce orologiul a batut ora douasprezece, anuntand astfel miezul noptii, el puse mana pe clanta, apasand usor, sperand sa nu faca nici un zgomot. Linistea noptii este tulburata de scartaitul ialei, care il facuse pe el, sa incremeneasca pentru cateva clipe. Dupa ce se asigura ca acel scartait nu a fost auzit de nimeni, intra in camera cu pasi usori. Fara a pierde timpul uitandu-se prin jur, se indreapta cu siguranta cuiva care a mai pasit in acea incapere, spre patul din mijloc. Ajungand langa acesta, astepta putin, ascultand vantul ce misca lin baldachinul din matasea alba, inainte sa se apuce de treaba. Isi mai acorda o ultima privire spre cea care dormea inconstienta de pericolul care plana deasupra ei.
Nu starui foarte mult in camera, dupa o ora se intoarse si cu pasi grabiti iesi din camera inchizand usa in urma lui. Intunericul de pe hol il inghiti in abisul sau, ferindu-l de lumina lunii.

Orologiul bate ora unu fix.
Intuneric.
Vantul deschide usor usa ce dezvaluie un firicel de sange ce se prelinge nestingherit pe podeaua camerei. Inaintand, linistea camerei este inlocuita de atmosfera grea a scenei ingrozitoare care fusese ascunsa de usa. In toata camera plutesc pene sangerii ce lucesc in lumina lunii. La picioarele patului se afla o pereche de aripi marii, pufoase, foarte frumoase, insa pline de sange. Acele aripi au fost smulse din spatele victimei fara pic de mila. Au fost si ele la fel ca si proprietara lor torturate cu scopul de a-si pierde stralucirea, dar oricat le torturase ele isi pastrasera frumustea. Stateau pe podea, intr-o balta de sange cu penele ciufulite si rupte, vazandu-se in unele locuri structura osoasa ce sustinea si hranea penele si dupa tot ce le facuse tot il innebuneau cu stralucirea lor. Orice le-a facut nu a putut sa le rapeasca acea stralucire.
Lasand aripile, ce stateau jos, in balta de sange si indreptandu-te spre pat, vezi cum matasea baldachinului dezvaluie chipul palid al unei fete desavarsit de frumoase ce pare a dormi un somn lipsit de vise. Dar, vai, ce amagitoare pare toata aceasta scena. Acei ochi magnifici, de un verde ce intrece pana si culoarea smaraldului nu vor mai vedea lumina soarelui. Niciodata acele buze ale ei nu vor mai rosti cuvinte de mangaiere si incurajare pentru cei din jur, cat despre mainile ei cu unghii ingrijite nu vor mai mangaia petalele catifelate ale trandafirilor. La fel de reci cum sunt razele lunii ce ii cad pe chipul linistit, asa este si corpul ce nu de mult apara si intretinea scanteia vietii .
Acest trup ce acum doarme in somnul de veci, la suprafata nu poarta nici o urma de rana sau zgarietura, pacalind astfel la prima vedere pe cel ce o priveste. Pielea ei este la fel de catifelata si perfecta ca atunci cand adormise. Insa daca te uitai pe spatele ei puteai sa vezi doua rani mari, urate, pline de sange, carne sfasiata si pene. Acolo se aflau odata aripile ei, care au fost smulse cu brutalitate, astfel cauzandu-I moartea. Totusi, in ciuda acestei morti ea muri cu zambetul pe buze, astfel incercand si in ultima clipa a vietii ei sa ii linisteasca pe cei ce o vor gasi. Chiar si pe patul de moarte ea tot la cei care o inconjurau se gandea, dar acum nimic din toate aceste lucruri nu mai contau, nimic si nimeni nu va putea sa o aduca inapoi. Avea sa stea acolo intinsa in patul plin de sange, cu baldachinul patat, in acea camera in care totul avusese loc pana cand cineva avea sa intre, ingrijorat de soarta ei.
Este ultima noapte in care aceasta camera va fi locuita, deja odata cu ultima ei rasuflare in incapere se instaleaza senzatia de loc parasit. O data cu moartea fetei, camera va fi incuiata pentru totdeauna. Usa ce se inchide, pastreaza sub cheie secretul cumplit ce nimeni nu vrea sa il accepte. Odata cu aceasta si neacceptarea adevarului, este inchisa si ultima speranta de a linisti sufletul care va fi bantuit de un vis groaznic toata viata.

Explicatii

Arkangel=casta ingerilor cu aripi albe
Narkangel=casta ingerilor cu aripi negre
Capitolul I

In prezent-anul 2010

In Eden, orasul ingerilor

Vantul suiera incet, trecand usor si sufland peste petalele rosii ale florilor. Norii pluteau, si, spre uimirea lui, semanau ca niste ingeri .O pana neagra zbura prin fata lui, lasandu-i chipul alb uitat in zare. Vazand pana isi scutura aripile imense de un negru infricosetor asteptand sa mai vada cateva pene cazand, insa nici una nu cazu, asa ca isi intoarse privirea spre lumea ce misuna dedesupt. Era prea multa liniste si pace pentru el. Acesta, cel putin, era facut sa se lupte, sa poarte razboaie, cautand oponenti si in flacarile iadului.
„Ce mic este Pamantul si totusi cat de plin de viata este spre deosebire de acest loc ingrozitor de plictisitor!” se gandeste el. Simtea cum innebuneste in acea lume paradisiaca in care traia si nu putea decat sa astepte neputincios ca ceva interesant sa se intample. In fiecare zi acesta privea plin de energie din gradina castelului spre lumea oamenilor. Isi dorea si el sa mearga pe Pamant, sa se plimbe printre oameni, pierzandu-si timpul incercand sa ii inteleaga mai bine, sa se distreze, sa alunge plictiseala ce incet ii intra in oase, dar legea lor ii interzicea. Inca de la crearea Pamantului, ei au respectat regulile si au avut grija ca oameni sa nu afle niciodata adevarul.
In departare se auzi vechiul orologiul, din turnul ce statea ca un paznic in fata vechii camere a conducatoarei lor, in care locuise in timpul primei ei domnii. Auzind orologiul se gandi la ea si la faptul ca aceasta este de ceva ani, acolo jos, in lumea oamenilor. Gandindu-se la ea, ii vazu chipul frumos in fata ochilor zambindu-I si indemnandu-l sa o urmeze. Facu un pas spre iluzia ei dar ceva il trezi din visare si se opri exact in momentul in care mai avea putin si cadea pe pamant. Dand din cap, isi dadu seama ca nu mai avea timp de amintiri si intamplari demult uitate, era timpul sa se intoarca. Facu stanga imprejur si o porni spre oras.
O pana mai trecu prin fata lui, care il facu sa isi intoarca privirea spre aripile sale. I se parea ciudat sa-i cada penele asa de repede. Inca nu atinsese varsta respectabila de o suta nouazeci de ani asa ca nu avea o explicatie pentru penele ce ii cadeau. Le atinse usor si se gandi ca v-a trebui sa le curete din nou. Lua pana ce tocmai se asezase pe picioarele lui si o arunca in vazduh, lasand-o sa fie purtata de vand. Vantul ca si cum ar fi stiut care este treaba lui, o lua si o duse spre cerul infinit.
Trebuia sa fie mai atent cu lucrurile acestea, niciodata nu se stie cine va da peste pana care acum pare sa-si vada de drum, dar care de fapt nu are nici o destinatie anume.

Pe pamant, intr-un liceu din Tokyo

Acul ceasului mergea incet, incet. Yuri se uita ganditoare la el si reflecta. Se intreba cum putea trece timpul asa de greu intr-un moment ca acesta. Nu era atenta la ce spunea profesorul. Ea nu era interesata de franceza, ci isi dorea sa termine mai repede ca sa se ocupe de ceea ce ii placea cu adevarat. Inca se mai gandea la visul pe care il avusese seara precedenta. Nu putea sa uite, dar nici nu isi putea da seama ce reprezinta. Parea atat de real ca si cum ea ar fi trecut prin acele intamplari, nu altcineva.
Deodata, cu doar o clipire a pleoapelor, se trezi intr-un loc ciudat. Era ca si cum ar fi fost in paradis. In fata ei se afla o fereastra deschisa care dadea spre un balcon plin de trandafiri, totul din jur inspira pace si liniste. Insa o adiere rece aduse cu ea un sentiment pe care nu-l mai avuse pana acum si care era, din cate putea sa isi dea ea seama, de zece ori amplificat. Cand se intoarse si se uita in spate intelese ce simtea. Acei ochi ingrozitor de malefici spuneau tot. Sentimentul pe care il avea era frica pura pe care o are prada unui sarpe inainte de a fi mancata. In spatele ei se afla o persoana imbracata toata in negru cu un pumnal in mana. Acesta se afla deasupra capului ei, persoana care il tinea asteptand momentul oportun pentru a lovi. Ochii ei ramasera blocati pe acel cutit ce avea o forma ciudata, i se parea cunoscut acel model dar nu putea sa isi aduca aminte unde il mai vazuse. Din pacate nu mai avea timp sa studieze modelul incrustat in pumnal, pentru ca vazu cum coboara rapid spre inima ei pentru a lovi, incerca sa tipe dar nici un sunet nu reusi sa iasa din gura ei. In momentul in care pumnalul cu forma ciudata mai avea putin si o atingea, se trezise.
Era din nou in sala de curs, numai ca in fata ei, in locul profesorului se aflau prietenele ei, ingrijorate din cauza sunetelor pe care le scosese. Yuri era de-a dreptul paralizata de frica, dar nespus de recunoscatoare ca a fost trezita la timp. Nu stia exact ce se intamplase, niciodata acele viziuni nu ii aparusera ziua in amiaza mare, incepuse sa tremure si oricat incerca sa se calmeze nu reusea.
-Ce-i cu tine, Yuri? Cand nu dormi la ore, esti parca pe alta lume. Ce se intampla cu tine? Inca nu ai trecut peste acel accident? o intreba Steph, cea mai buna prietena a ei.
-Nu-i nimic, serios. Am trecut peste asta, se intampla nenorociri in fiecare zi. Doar ca in ultimul timp am avut multe vise ciudate. Cred ca este din cauza ca nu am mai stat singura pana acum. Stii ca sora mea este plecata in America si parintii si ei sunt plecati, pur si simplu nu stiu cum o sa pot sta singura in casa aceea toata noaptea, minte cu desavarsire Yuri.
Nu vroia sa stie nici prietena ei cea mai buna, ca ea este innebunita dupa ingeri si ca ajunsese sa-i viseze si ziua in amiaza mare. Plus rana ei de acum un an inca nu se vindecase. Le spusese parintilor ca un inger o salvase, iar ei, ca raspuns, o dusesera la psiholog.
-Dar nu esti singura, scumpo, doar sunt prietena ta cea mai buna. Orice imi ceri, o sa te ajut , oricand. Iti promit, spuse Steph cu mana pe inima si increzatoare ca intotdeauna.
-Intotdeauna am stiut ca pot conta pe tine, Steph, esti asa descurcareara! o maguleste Yuri pe prietena ei, stiind ca astfel o poate abate de la subiect. Hai, sa mergem spre casa, Steph!
Cu aceasta conversatie scurta se termina discutia dintre cele doua fete ce plecara spre casa. Steph mergea fara sa se gandeasca la nimic in mod special, in timp ce colega ei cadea incet prada visurilor ei. Cu cat se adancea mai mult in cautarea adevarului risca sa devina si ea o prada a celui care o ucisese pe fata din visul ei. Din pacate pentru ea nu exista nici o cale de intoarcere, trebuia sa rezolve misterul de ea depindea atat viata ei cat si pacea sufletului fetei.

Din nou in Eden

Deodata usa se inchide cu zgomot si in sala de curs se lasa o liniste morbida. Toti ochii ingerasilor se indreptara spre Narkangelul cu ochii negri , par lung de o culoare ciudata, un negru rosiatic, si impunator ce tocmai intrase pe usa.
In timp ce Narkangelul , necunoscut pentru moment , se indreapta spre catedra, se uita la ingerasi ce stateau smirna in bancile lor si se gandeste:”Ce adunatura de piticanii speriate, cred ca daca fac odata „Bau!” sar in sus de frica. Ehh, pe vremea mea lucrurile stateau altfel, dar vremurile se schimba cu sau fara voia mea”.
Nu termina bine de reflectat ca ajunge la catedra si se uita la scaunul pe care trebuia sa stea.Pe neasteptate incepe sa rada si dupa ce se potoleste le spune ingerasilor:

-Frumos, vad ca deja stiati ca profesorul vostru nu va participa la urmatoarele ore, asa ca v-ati gandit sa-mi jucati o farsa. Ei sa stiti ca nu va merge. Cand eram eu ca voi, un mucos, eram seful farselor asa ca le stiu pe toate. Apropo numele meu este Ikusa, un Narkangel dupa cum deja v-ati dat seama. Nu o sa facem ore azi, ci doar o sa va spun o poveste pe care o aveti in programa si o sa va explic niste lucruri. Asa ca ciuliti urechile si inchideti gura, nu o sa va repet a doua oara. Dupa mutra voastra pe care ati facut-o acum, imi dau seama ca o sa va placa, la fel de mult cum mi-a placut si mie cand eram de seama voastra. Hey, tu! Nici nu incerca, nu incercai sa zbori prin acea fereastra de langa tine, nu? Nici nu incerca, prima mea sarcina a fost sa supraveghez demoni care erau prinsi. Stai jos si asculta, iti grantez nu o sa mori sau cine  stie,  poate o sa mori..
Inainte de a se apuca de povestit, Ikusa se mai uita o data prin sala de clasa sa fie sigur ca este ascultat. Ofteaza si incepe.
-Demult cand timpul pe lume nu exista si Pamantul de abia se forma, cand nu existau mucosi ca voi, si cand toate pe lume de abia au fost facute, Dumnezeu a hotarit sa faca ingeri. Adica pe cei ca mine, nu pe voi, prichindeilor, voi inca mai aveti de mancat. In special cel din fundul clasei care se pare ca s-a apucat de pe acum.
Un hohot de rasete se aude in clasa.
-Lasa mancarea, iar voi lasa-ti gluma la o parte.
-Unde am ramas? A, da. Ingerii urmau sa traiasca intr-un oras, in pace si armonie. Orasul a fost construit in asa fel incat in orice punct te-ai afla exista un alt punct identic cu cel in care te afli, simetric fata de central orasului. Din orice punct ai privi, orasul este perfect simetric. Casele au fost facute toate perfect identice una cu cealalata, si de fapt tot ce se afla aici sunt calculate pana la ultimul milimetru. Este atat de perfect incat cateodata iti vine sa dezertezi si sa te duci in orasul demonilor unde haosul domneste. Dar aceasta este o alta poveste.
-Noi , ingerii, am fost creati de Dumnezeu pentru a-i proteja si apara pe oameni, noi suntem darul Lui pentru oameni. Dar spre deosebire de ceea ce cred ei despre noi, Dumnezeu s-a decis ca ingeri sa reprezinte: soarele si luna; noaptea si ziua; ying si yang. Deasemenea noi nu avem voie sa ne aratam oamenilor, suntem aparatori lor din umbra. Ei nu trebuie sa stie niciodata ca existam cu adevarat. Pana acum suntem doar niste basme nedovedite si asa trebuie sa ramanem.
-Ok, acum ca am lamurit aceasta sa va explic cum sta treaba cu cele doua caste. Cei ce fac parte din casta Arkangelilor au puterea noptii si a lunii in ciuda faptului ca ei sunt cei ce se imbraca in culori vii si armonioase cu starea lor. Aripile unui Arkangel, asa cum stiti, sunt albe, uneori argintii. Arkangelul are inteligenta iesita din comun, conditia fizica a unei feline- inseamna ca sunt foarte flexibili- si sunt buni tacticieni. In timp ce Arkangelul de multe ori este creierul, Narkangelul este arma. Narkangelii reprezinta soarele si normal si ziua, au puterile acestora. Ei au conditia fizica de invidiat, un corp plin de muschi, aptitudinea de a manui orice fel de arma, au reflexe foarte bune si pot actiona repede sub presiune. Acestea sunt doar niste date care nu pot sa aprecieze exact nici una dintre caste. Fiecare este asa cum vrea sa fie, nimeni nu il obliga sa fie exact ca in poveste.
-Sa intelegeti ceva, nici noi nu suntem perfecti. Dar suntem mai aproape de perfectiune decat sunt oameni.
-Acum sa continuam. La inceput,cele doua caste au fost in razboi, deoarece nu se putea hotari cine este cel mai potrivit pentru a le fii conducator. Neexistand cineva neutru, fiecare dintre cele doua caste s-ar fi simtit in dezavantaj daca cineva din casta opusa ar fi fost la conducere. Nu vroiau puterea ci vroiau sa fie dreptate, egalitate si corectitudine.
-Vazand aceasta, Dumnezeu a facut ingerul cel mai perfect, minunat si pur ce a putut exista vreodata . El i-a dat numele Ayame. Ea a devenit conducatoarea noastra, deoarece poseda si puterile ying-ului dar si pe cele ale yang-ului. Puterile ei, ca si ale celorlalti, proveneau din aripile ei in doua culori- sa spunem asa desi ele nu sunt culori sunt non-culori-: negru si alb. Primul lucru care l-a facut a fost de a crea o stema pentru cele doua caste. Pentru Narkangeli, ea a ales, luna in mijlocul ei fiind o stea, iar pentru Arkangeli a ales soarele cu o stea in mijloc. Ambele steme erau niste insigne facute din argint si toti ingerii sunt nevoiti sa le poarte, pentru a ne aminti intotdeauna ca nu conteaza cat de diferiti suntem, deoarece in corpul nostru avem aceasi inima plina de bunatate si bunavointa. Ayame are si ea stema ei proprie, aceasta este o insigna din argint cu doua pene incrucisate sub forma unui ” X „. Penele sunt: una alba, alta neagra, reprezentand aripile ei.
-Scuza-ma ca te intrerup, domnule Ikusa, dar ce inseamna mai exact steaua din mijloc?
-Ma bucur ca ai intrebat. Pai, steaua din mijloc, dupa cum ne-a spus Ayame, reprezinta inimile noastre ce vor pace si liniste, sa traim in armonie unul cu altul.
-Da, demoni cum au luat nastere? Stim ca noi dupa ce murim ne reincarnam in oamenii ca sa fim testati, dar daca nu trecem testul ce se intampla?
-Daca un  „fost inger” nu trece testul el se va transforma in demon, asa au luat ei nastere. Asa cum stiti numai cei mai buni dintre oameni pot deveni ingeri, cum numai cei mai rai dintre ei pot deveni demoni. Daca nu corespund atunci oameni isi continua drumul spre cunoastere. La fel se intampla si cu noi, numai ca pentru noi nu exista acel drum de cunoastere. Ori suntem buni ori suntem rai, nu exista cale de mijloc.
-Domnule?
-Da, ce este?
-Dar cu copiii care mor de mici, ce se intampla?
-Ei nu au apucat sa devina rai sau buni, deasemenea nici nu pot sa urmeze drumul spre cunoastere deoarece sunt prea mici, asa ca sunt considerati inocenti si cand mor devin ingerasi ca si voi. De fapt, toti cei care mor oameni, cand se renasc ca ingeri devin ingerasi. Desi o data ingeri ne amintim tot, aceasta nu se intampla automat ci treptat.
-Bun, acum ca ati terminat cu intrebarile si ora voastra s-a incheiat. Sunteti liberi pentru ziua de azi, distractie placuta.
„Acum ca am terminat cu aceasta, sa ies de aici mai repede. Detest scolile.”

Salutare!

Numele meu este Crina si am 19 ani. Momentan sunt in Bucuresti, sunt studenta in anul intai La ASE sectia administratia afacerii cu predare in engleza.

Imi place sa ma distrez…cui nu`i place, nu`i asa? Dar ma simt cel mai bine cand sunt cu prieteni mei la un suc, vorbind, impartasind diferite experiente.

Imi mai place sa desenez si sa scriu, dar din pacate nu am mai avut timp in ultima vreme de micile mele hobby-uri. Poate o sa pun cateva din desenele mele pe aici..nu stiu sigur, pentru ca inca nu m-am hotarit asupra acestui fapt dar sigur o sa imi pun povestile aici. Daca aveti rabdare si curiozitate sa cititi, va rog sa lasati si o parere sa stiu si eu ce credeti despre micile mele povesti aka aiureli.