Archive for the ‘Drumuri care nu se vor mai intersecta niciodata.’ Category

Drumuri care nu se vor mai intersecta niciodata – continuare   Leave a comment

***

Paramedicul seamana cu El, poate chiar este El. Nu pot sa imi dau seama deoarece ma scufund din nou in inconstienta. Nu pot decat sa sper ca este pentru ultima oara.
Din pacate eu nu am norocul acela; inca o data devin constienta sau intru intr-o stare care seamana foarte mult cu constienta, cu realitatea. Nu stiu cat timp a trecut dar cand deschid ochii nu imi dau seama ca nu ma aflu unde trebuie. Trebuia sa fiu intr-un pat de spital – nu? – inconjurata de… de cine? Cei cu care am copilarit – cei pe care ii credeam prieteni mei care m-au parasit, m-au renegat – colegi mei pentru care sunt cantitate neglijabila si care la randul lor sunt pentru mine o cantitate neglijabila? Parinti mei sunt plecati in afara, celelalte persoane care se numesc cica rude nu dau doi bani nici pe mine si nici pe familia mea; poate doar fratele meu, dar el este ocupat cu scoala si oricum nu as vrea sa piarda lectii importante din cauza mea – desi sunt sigura ca lui i-ar conveni. Mamaia? Trebuie sa aiba grija de baba aia nebuna care cica este mama tatalui meu. HA! Ce gluma! Ce mai mama a mai fost si ea, dar nu am chef sa vorbesc despre ea, poate altadata o sa imi chinui mintea cu amintiri despre ea si despre asa numitul meu bunic. Poate altadata, asta daca va mai exista o „altadata”.
Stai! Cunosc locul acesta: este fosta mea clasa din generala… clasa a cincia „C” de la cretini, mai bine decat „B” de la boi sau „A” de la analfabeti. Cat de aiurea este sa fi numit analfabet in clasa a cincia? Chiar daca nu erau prieteni mei cei mai buni, ma intelegeam foarte bine cu majoritatea colegilor. Imi lipsesc si imi doresc sa pot sa ii revad o data, o singura data, atata cer.
Momentan clasa este goala si arata parasita, asa, fara nici urma de copil in ea. Bancile albastre sunt mai mici decat imi amintesc, iar catedra nu mai are aceeasi interdictie pe care o stiam atunci cand eram mica – aveam impresia ca daca ma apropiam prea mult de catedra o sa apara un profesor si o sa ma certe ca am intrat in acel spatiu care le apartinea exclusiv profesorilor. La ferestre inca mai sunt vechile perdele albe, chiar nu stiu din ce material, cu diferite flori brpdate pe acestea. Un zambet imi apare pe chip atunci cand vad ca pe pereti inca sunt plansele facute de fosta mea invatatoare. Este atat de bine ca ma aflu aici. Ma simt impacata si calma, chiar puternica; de parca nimic nu m-ar putea distruge, nici macar amintirea acelei intamplari in care el m-a strivit la fel cum un om striveste o pana in mana sa mare si puternica; insa aceasta stare nu dureaza prea mult. Trebuia sa ma astept la asta. Linistea aceea nu o merit, de ce as merit-o? Mi s-a aratat doar ceva ce nu mai pot avea niciodata. Este mai rau decat daca eu i-as fi dat unui copil o ciocolata si dupa ce a luat o buacata din aceasta, i-as lua inapoi, fluturandu-i-o pe la nas. Ma simt aproape la fel ca acel copil, doar ca de o suta de ori mai amplificat este sentimentul meu. Vreau sa plang si sa lovesc cu piciorul in podea ca un copil rasfatat, insa raman impasibila in dreptul usii, uitandu-ma la clasa care din senin incepe sa se umple cu chipurile si corpurile fostilor mei colegi si apoi ma vad si pe mine, aparand. Sunt cinci randuri a cate sase banci in clasa, iar locul meu este pe randul din mijloc, cel de-al treilea, in ultima banca – sunt printre cele mai inalte fete, de aceea stau in spate si plus, nu am probleme cu vederea, asadar vad perfect la tabla.
Arat la fel cum imi amintesc ca aratam la unsprezece ani: parul lung pana la mijloc, des, cu firul gros si cu mult volum – un par imposibil – saten care este legat tot timpul intr-o coada; ochii lipsiti de orice fel de expresie, caprui; nasul mic si carn; obrajii plini, fara pic de culoare deoarece am pilea anormal de alba – atunci cand mi se fac poze pielea mea este atat de alba si mata incat reflecta lumina, dand impresia unei straluciri angelice – si o gura cu buza de sus mai mica decat cea de jos de un roz pal. Arat atat de serioasa, mult prea serioasa pentru un copil de doar unsprezece ani, dar viata intotdeauna a tinut sa isi arate coltii atunci cand venea vorba de mine, asa ca nu ma mai mira nimic. As vrea, insa, sa ma duc la mine si sa imi spun ca totul va fi bine, ca nu este nimic rau in a zambi din cand in cand, dar cumva stiu ca nici nu va stii ca sunt acolo, langa ea. De ce sa ma obosesc? Oricum nu cred ca va schimba cu nimic situatia. Drumul meu va fi la fel fie ca pot vorbi cu mine, fie ca nu.
Sirul gandurilor mele este intrerupt de profesoara ce intra in clasa. O recunosc, este profesoara de religie.
–O, super. Este acea zi. De ce tocmai acea zi trebuie sa o retraiesc? De ce nu pot sa retraiesc clipe mult mai frumoase si mult mai dragi mie? De ce nu pot doar sa uit tot ceea ce m-a ranit, tot ceea ce a m-a influentat sa ajung in acel punct? DE CE?
Insa asa cum ma astept nimeni nu are un raspuns pentru mine sau pentru intrebarile mele. Nu pot decat sa stau si sa ma uit la ceea ce s-a intamplat deja si este pe cale sa se intample din nou, pentru a doua oara in viata mea. Oare aceasta sa fie viata de apoi? Daca aceasta este atunci am facut o mare greseala; mai bine ramaneam in realitatea in care totul s-a petrecut decat sa vin aici si sa retraiesc totul de la inceput.
-Basarab Andreea Corina Valentina!
-Prezenta! Spun eu, trezita din gandurile mele de catre profesoara de religie care il suplineste pe profesorul nostru obisnuit.
Poate nu este chiar corect sa spun „eu”. Eu sunt aici, blocata undeva intre moarte si viata sau chiar in viata de apoi. Pot fi eu si eu si ea? Da, stiu suna aiurea, dar cum pot sa ma exprim? Nu cred ca s-au inventat destule cuvinte pentru ceea ce simt si pentru situatia in care ma aflu; asadar ma folosesc de cele pe care le am, deci momentan o sa ii spun „EU”, desi nu este tocmai corect.
-Buna idee, zice o voce.
Sincer nici nu stiu de unde vine, poate sa vina din capul meu sau din afara capului meu.
-Vin din afara capului tau, zice din nou aceasi voce care imi distrage atentia de la ceea ce se intampla in clasa.
Profesoara si cu EU deja avusesera acea discutie enervanta in care EU ii explic care este istoria din spatele prenumelor mele multe; o stiu, de altfel, pe de rost. Parinti mei au vrut sa impace si capra si varza si vanzatorul si mi-au pus trei prenume: unul i-a placut mamei mele, unul i-a placut tatalui meu si cel de-al treilea este dupa nasa mea, ca aceasta sa nu se supere, vezi Doamne. Desi eu una, sincer, nu inteleg de ce trebuie copilul sa poarte numele nasei sau nasului sau un nume ales de acestia. Ce doar nu este acesta al lor, nu? Cand or avea si ei un copil atunci sa ii puna ce nume or vrea ei, dar nu au nici un rost aceste ganduri. Degeaba cred asta pentru ca nu schimba cu nimic situatia in care Eu sunt pusa din nou si din nou si din nou, de fiecare data cand apare un profesor nou.
-Gandesti prea mult. Ti-a mai spus cineva asta? Spune din nou acea voce care deja incepe sa ma calce pe nervi.
-Cine esti?
-Eu sunt tu, doar un altfel de tu.
-Adica? Chiar nu inteleg…
-Evident, daca intelegeai ti-ai fi dat seama de asta mult mai devreme. Tu esti compusa din mai multe personalitati care au vietuit in diferite etape ale vietii tale. Eu sunt personalitatea pe care tu te-ai chinuit sa o alungi dupa ce te-ai despratit de El, imi explica ea mie.
-Iar EL! De ce intotdeauna trebuie sa ma dau cu capul de EL?! Tip eu disperata, insa vocea sau personalitatea mea sau ce o fi fost ea – nu stiu si nici nu ma intereseaza – dispare lasandu-ma sa ma uit linistita la spectacolul numit: „Viata mea”.
-Deci cum iti spun colegi? Ma intreaba profesoara dupa ce i-a calmat pe colegi mei care pufnisera toti in ras.
Da, numele meu intotdeauna este un subiect extraordinar care starneste rasul de fiecare data si care nu face decat sa ma mai impinga putin in cochilia mea, de parca nu as fi destul de inchisa in mine si fara acest impediment, dar normal ca ceilalti nu stiu acest lucru si continua sa rada pana cand profesoara le spune sa taca din gura.
-Valentina ma strig toti cei care ma cunosc, zic eu cu o voce destul de slaba.
Si acesta este ultimul lucru pe care il vad deoarece intunericul incepe sa inghita incaperea si oricat de mult incerc eu sa apuc cu mainile decorul clasei tot ceea ce prind este un mare nimic, iar in urechi imi rasuna rasulor colegilor mei, innebunindu-ma. Cad din nou in bratele care ofera dependenta ale inconstientei si ma las purtata de linistea pe care mi-o daruieste fara sa pun intrebari, bucuroasa pentru ca am scapat de acel infern, de acel chin prin care treceam in fiecare zi de scoala. Cum am putut sa cred vreodata ca ma intelegeam bine cu ei? Cum au putut sa imi lipseasca vreodata asa numiti mei „colegi din generala”? A, da, acum imi amintesc. Asta sa intamplat deoarece am uitat clipele rele si urate din trecutul meu, refuzand sa le recunosc si aducandu-mi aminte doar de cele frumoase, care desi foarte rare imi colorau sufletul in culorile frumoase ale curcubeului, dar acum s-a terminat cu minciunile, acum toate cartile se dau pe fata, acum tot adevarul este dezvaluit, iar eu nu pot sa imi sting teama care s-a nascut in sufletul meu ca in curand ma voi trezi si voi retrai o alta scena din viata mea care mi-a lasat o alta cicatrice pe inima mea pura in acel moment din viata. Din nou ma trezesc ca sper ca este ultima oara cand cad in inconstienta, ca nu o sa ma mai trezesc si ca destinul ma va lasa sa ma odihnesc.

Reclame

Drumuri care nu se vor mai intersecta niciodata.   Leave a comment

Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata.

O alta zi tipica, normala, obisnuita. O alta zi la fel ca celalalte, la fel ca cea de ieri sau cea care va veni de maine sau daca vreti sa fiu mai exacta, este in mijlocul noptii cand stau si ma gandesc la toate lucrurile prin care am trecut, la toate visele pe care le-am avut, la sperantele pe care mi LE-A distrus sau poate pe care mi LE-AM distrus? Aceasta este o alta intrebare pe care o adaug pe lista mea deja prea lunga cu intrebari ce vor un raspuns. Este ora doua si nouasprezece minute, iar eu nu pot dormi si pe deasupra mai sunt si singura in casa. Tipic. Nu este nimeni langa mine sa vada cat de mult am decazut – ce bine – cat de mult m-am afundat in acel intuneric fara de sfarsit din care nu stiu daca mai am puterea de a iesi vreodata. De altfel, nici nu vreau sa mai ies; pentru ce sa lupt, pentru ce sa traiesc? Este cea mai buna ocazie – la aceasta ora tarzie, atunci cand toate mastile cad lasand adevarata fata sa isi faca aparitia, ocazie de care profita sentimentele mele pentru a ma chinui.

Asa ca stau si ma gandesc, uitandu-ma la reflexia mea in oglinda, la momentul in care totul a inceput. Totul are un inceput la fel cum acelasi „tot” are si un sfarsit, iar pentru mine sfarsitul a venit. Nu pot sa nu reflectez la acel moment crucial, punctul in care drumul meu s-a despartit in doua, iar eu nu am avut nici un cuvant in legatura cu drumul pe care vreau sa continui, pur si simplu mi s-a spus: „Ia-o pe aici.”; si asta am facut. Cred ca asta este cel mai greu de acceptat: faptul ca nu am avut nici un cuvant de spus, nici o parere de exprimat, nici o decizie de luat. Poate daca nu s-ar fi intamplat asa, poate nu l-as fi intalnit, poate nu as fi fost in aceasta clipa aici – stand in fata oglinzi,  uitandu-ma la persoana ce sta in fata mea, persoana pe care nu o cunosc. Poate ar fi fost altfel, dar cum pot trai eu gandindu-ma la tot ceea ce a fost si ceea ce nu va mai putea sa fie niciodata? Sau si mai rau, gandindu-ma la ceea ce nu a fost si nu pot schimba in veci?

Imi i-au ochi din oglinda si ma indrept cu pasi mici, dar hotariti in baie, acolo unde o alta oglinda ma intampina, o alta reflexie se arata, o alta persoana pe care nu o cunosc isi face aparitia, insa atentia mea nu mai cade pe aceste lucruri – deja mult prea cunoscute pentru mine si mult prea tipice – ci pe mica cutie cu medicamente de pe raft care parca imi face cu ochiul. Nu stiu ce sunt, nu inteleg scrisul de mana de pe eticheta, insa sunt convinsa ca daca iau destule gandurile se vor opri si sentimentele vor disparea si totul va cadea in uitare, iar eu voi fi lasata sa dorm in pace. Nu tu vise, nu tu sperante, nu tu inima facuta bucatele, doar un mare nimic care ma inconjoara ca un giulgiu de matase negru si rece.

-Insa cu ce pret? Ma intreaba copila de doar unsprezece ani ce a aparut din senin in dreapta mea.

Oh, Doamne. La vederea ei inima incepe sa imi bata si mai tare si o mica durere ca un pumnal ce este infipt in inima mea apare, suparandu-ma. O cunosc atat de bine si ea, la randul ei, ma cunoaste pe mine. De ce ai venit? Ma intreb in sinea mea. Ochii ei caprui, ce poarta o privire atat de serioasa pentru o copila atat de inocenta, sapa in sufletul meu fortandu-ma sa imi amintesc si celelalte lucruri din viata mea. Ii zambesc incercand sa fac sa dispara acea privire, dar stiu ca totul este inutil. Zambetul meu se dizolva incet in lacrimile toxice ce incep sa se prelinga pe chipul meu distorsionat din cauza tristeti. Mastile au cazut, zidurile s-au daramat, iar eu raman goala si vulnerabila in fata unor forte mult prea greu de invins.

-De ce ai venit? Soptesc eu, stiind ca nu o sa imi raspunda.

Ea continua sa aibe aceasi expresie serioasa si asteapta sa spun ceva al carui raspuns nu il stiu pentru ca intrebarea pe care tocmai am pus-o era o intrebare fara rost, deoarece stiam raspunsul mult prea bine. A venit din cauza mea, din cauza gandurilor negre care imi prinsera mintea in ghearele lor botezate in sange. Un alt pumnal mic intra in inima mea, iar eu imi duc mana in dreptul ei incercand sa… nu stiu ce sa fac exact.

-Tu faci asta, soptesc eu mai mult pentru mine decat pentru mica satena, copie fidela a ceea ce sunt azi.

Stiu ca a inteles ce am zis. Este, de altfel, si imposibil sa nu inteleaga din moment ce ea sunt eu si invers. Ciudat, nu? Dar acesta este adevarul. Ma vad pe mine cum eram acum noua ani, exact inainte ca rotitele sa se puna in miscare si destinul sa ma aduca pe acest drum fara de iesire.

-De ce nu ma lasi sa o fac?! De ce de fiecare data apari in fata mea ca un inger al sperantei si ma faci sa las viata sa continuie in acest trup de pamant? Dar nu esti un inger al sperantei, o nu, o stiu mult prea bine. Tu doar maschezi cu lumina ta cruda realitate, ma pacalesti.

Da, sunt nebuna. Port o conversatie cu cineva care nu exista, si totusi, ce inseamna de fapt nebun si ce inseamna de fapt sanatos? Nu conteaza…

-Daca nu ti-ai dori sa fi pacalita, SA FI SALVATA, nu as mai fi aici, spune ea de data aceasta schimband expresia serioasa cu una plina de fericire.

-Stii prin ceea ce am trecut, cum poti sta acolo neatinsa de nimic? CUM?! Tip eu disperata la ea.

-CUM poti tu uita credintele tale? Promisiunile facute… ai uitat ceea ce ai spus? Ceea ce ai crezut pana ATUNCI?? Sunt lasi cei ce se sinucid. Ti-ai facut-o cu mana ta, deci trebuie sa suporti consecintele. Taci, indura si lupta. Nu asta era deviza?

-DISPARI!! Tip eu, inchizand ochi, refuzand sa o mai vad.

Cand ii deschid sunt din nou singura; doar eu si reflexia mea, persoana pe care nu o cunosc. Unde este privirea aceea daruita de ochi mei caprui care nu exprimau decat bunatate si sinceritate? Ce s-a intamplat cu chipul meu uman? Nu cunosc fata cu ochi tristi, plini de durere ce se uita inapoi la mine. Nu o cunosc si nici nu vreau sa o cunosc. Ma vreau inapoi. Iau cutia de medicamente si un pahar cu apa. Daca am de gand sa o fac in nici un caz nu o sa o fac in baie incercuita de lumina falsa si drogata a becului din incapere. Ies pe balcon si ma asez pe jos, uitandu-ma la cerul instelat al nopti. O noapte perfecta de toamna. O noapte perfecta si tipica in care eu sa cad in uitare si sa ma las imbratisata de nimic. Perfect, frumos, dramatic? Poate. Dureros? Posibil. Singura scapare? O, da.

Ma uit la pastilele din mana mea si inchizand ochi le inghit luand o gura de apa din pahar si astept. Nu va dura mult, o stiu mult prea bine, pana cand se vor intoarce acasa eu deja o sa fiu de mult pierduta, fara de speranta.
Nu am avut dreptate – nu de parca ar fi prima oara cand ma insel – inainte sa fiu inconjurata de intuneric il aud pe fratele meu deschizand usa de la balcon, strigandu-mi numele. Probabil ma cautau, negasindu-ma la mine in camera. Numai ca gandul meu nu mai este la el sau la ceilalti, da, sunt egoista, nu ma intereseaza durerea ce o las in urma mea. Gandul meu se indreapta din nou spre acea zi. Totul ar fi fost altfel, daca si numai daca nu as fi pasit pe acest drum. O stiu mult prea bine, insa este multe prea tarziu pentru regrete, mai ales acum cand sunetul ambulantei imi rasuna in cap, iar in jur totul se invarte, in timp ce brunetul cu ochi blanzi ma zdruncina, poruncindu-mi sa stau treaza, sa nu cumva sa inchid ochi. Vad furia alimentata de neputinsa sa: nu poate face nimic pentru ca nu stie ce am luat si cat si nu doreste sa imi faca rau, dandu-mi un medicament care sa reactioneze cu ceea ce am luat. Viata rade de mine. Ironic, tipic, normal, de asteptat. Paramedicul semana cu El, poate chiar este EL. Nu pot sa imi dau seama deoarece ma cufund din nou in inconstienta. Nu pot decat sa sper ca este pentru ultima oara.